Butonul de pauza: COVID-19

Salutare!

Astazi vreau sa scriu despre viata si libertate, despre bucuria castigata din lucrurile mici, despre momente si despre pretuirea acestora in cel mai simplu mod posibil. Isteria ultimelor luni redata de aceasta spaima a noului tip de coronavirus COVID-19 ne-a pus in fata lectii de viata din care, cu siguranta oamenii vor avea de invatat ceva (sau cel putin asa sper).

Am reflectat mult in ultimele saptamani de izolare si am privit, pe furis, urmatorul scenariu:

De cele mai multe ori m-am bazat pe faptul ca am un inger pazitor deasupra capului si ca, nu mi se poate intampla nimic rau, nici mie, nici familiei si nici prietenilor mei. Chiar si acum, cu aceasta pandemie, tot la fel am simtit, cel putin pana acum cateva zile, cand, mi-a aparut in cap urmatorul scenariu: eu pe un pat de spital sau oricare dintre ei. Ce s-ar intampla daca unul dintre noi am lua contact cu acest virus prapadit? Cred ca as muri sa stiu ca am avut sansa sa ii pretuiesc, asa cum sunt ei, cu bune si cu rele, si totusi, sa constat ca nu am facut-o. Este un scenariu la care am refuzat sa ma gandesc, ani de-a randul, pana cand, intr-o zi, s-a produs inevitabilul: oameni dragi mie au trecut in nefiinta.

Atunci, m-am gandit din nou: Cum este sa fii singur, pe un pat de spital, sa vrei sa iti imbratisezi partenerul, familia, prietenii si totusi, sa nu poti? Sa stii ca ai avut tot timpul din lume sa o faci si ca nu ai facut-o din cauza ca „te-ai simtit naspa”, ca nu ai avut timp, ca tot timpul a intervenit altceva mult mai „important si mai urgent”…?

V-a trecut prin minte scenariul acesta? O mare parte dintre noi, da, s-au gandit la asta dar doar cand am pierdut oameni dragi din familie, cand am plans si cand ne-am promis ca o sa ne pretuim mai mult dupa acele pierderi… Cu toate acestea, am uitat sa o facem imediat ce a intervenit timpul. Am revenit la starea noastra de agitatie continua, la maratonul nostru zilnic spre si de la job, la goana nebuna dupa a achizitiona lucruri care sa ne tina si mai ocupati si mai distantati de oameni (smartphone uri, televizoare si tablete de tot felul).

Aparent, doar pentru moment am inteles ca banii si toate nimicurile care ne aduc satisfactie pe moment, nu conteaza, ca trebuie sa ne bucuram din nou de soare, flori, mare si libertate. Uitasem sa le pretuim, ca si cum le aveam de drept, dar iata ca era un beneficiu pe care trebuia sa il constientizam si sa il apreciem, nu era neaparat un drept, asa cum ne-a placut sa credem mult timp.

Iata ca, desi nu am cerut, am primit acel timp pe care nu reuseam sa il dedicam oamenilor, chiar si la distanta. Izolarea asta reprezinta butonul nostru de pauza din toata aceasta goana de a avea, de a cumpara, de a planifica. Pretuiti-va aproapele, prietenii, momentele calde alaturi de familie, petreceti timp de calitate impreuna cu ei, in aceste momente de izolare si, mai presus de orice, pretuiti tot ce inseamna viata. Lasati armele jos si intelegeti ca bataliile interumane nu isi mai au rostul, singura batalie care ar trebui sa existe acum este aceea a noastra, a tuturor, impotriva acestui virus.

Cu siguranta vom iesi invingatori dar va trebui sa platim cu vieti omenesti. Desigur, va fi un castig si faptul ca vom invata ce inseamna adevarata fericire, aceea care ar trebui sa stea in lucrurile simple, cele care ne fac sa pretuim oamenii, si care ne invata sa ne bucuram de tot ce conteaza cu adevarat: VIATA! Si sper ca vom face asta nu doar de teama si in prezenta COVID-19, ci tot timpul dupa acest virus va fi disparut…

Sanatate multa si ganduri pasnice!

PS: Ierarhia sociala si de orice natura, luptele politice, nivelul de inteligenta si de cultura, niciuna dintre acestea nu ne diferentiaza in fata virusului. Suntem cu totii egali si doar impreuna vom reusi sa castigam acest razboi. Informati-va din surse sigure si nu mai iesiti pe strada fara motiv! Un om aparent sanatos, poate fi bolnav, asimptomatic, imbolnavind persoane pentru care afectiunea poate fi fatala. Ati putea trai cu gandul ca ati omorat un om sau mai multi? Este tot un fel de crima si aceasta nepasare a noastra…

Prin urmare, keep you safe!

Ganduri bune,

NYYM

Later edit

Salutare!

Astazi am dat hide vechilor blogpost uri, nu din revolta, ci din simplul motiv ca nu le mai vad rostul aici, dupa ani si ani de absenta. Am apucat sa recitesc tot si constat ca m-am impacat cu trecutul meu, l-am acceptat si am mers mai departe.

Am promis ca o sa revin aici de fiecare data, la cafeaua de dimineata, doar ca…viata de mamica nu imi permite tot timpul acest lucru.

Acum spun ca o sa revin de fiecare data cand am un ragaz si, de cele mai multe ori, de fiecare data cand simt. 🙂

Iar starea mea de astazi este:

Echilibru vs dezechilibru emotional

Salutare blog!

Astazi vreau sa vorbim despre echilibru si dezechilibru, despre ele, nu sub toate formele lor, dar cu accent pe latura emotionala, pentru ca, recent, am fost provocata la o astfel de discutie si am reflectat un pic asupra subiectului.

O sa spun de la inceput: nu sunt doctor de suflete si nici nu ma consider un om perfect, nu am studii in psihologie si, de multe ori, actionez sub impuls, cu entuziasmul copilului de odinioara dar… mi-a luat zeci de ani sa ajung la concluzia ca da, noi, ca adulti, din punct de vedere emotional, suntem proiectia copilului de odinioara, ca parintii nostri ne-au construit, temelie cu temelie, si ca, suntem rezultatul muncii lor!

Dragostea parinteasca ce ne-a fost oferita, sau absenta ei, comunicarea si intelegerea, sau lipsa lor, mediul, dragostea dintre cei doi parinti, sau lipsa completa a acestora din viata noastra, au cladit pas cu pas, adultul de astazi: hotarat si increzator sau instabil emotional si nehotarat.

Sigur, si multe alte variabile ajung sa creioneze adultul din noi: mediul in care traim, oamenii cu care interactionam, prietenii, fratii, surorile, cartile pe care le citim, chiar si desenele animate sau filmele la care ne uitam. Dar baza, esenta sta in legatura dintre mama si pruncul ei, inca din primele zile de viata. Desigur, de multe ori ne gandim ca puiul de om nu intelege nimic in primele saptamani de viata, ca nu ne vede si ca nu ne simte, dar tu, mamico, nici nu stii ce samanta de incredere sau neincredere sadesti in sufletelul lui mic prin prezenta sau prin absenta ta din viata lui! Nu te judeca nimeni pentru faptul ca ai ales sa te indepartezi, sau ca viata a fost atat de cruda cu tine incat sa te puna in situatia de a fi absenta cateva saptamani sau luni, sau doi ani si jumatate, sau zece, sau mai multi ani din viata lui. Vreau doar sa intelegi ca nicio alta prezenta umana, nici zece si nici o mie de suflete aflate in jurul puiului de om nu vor compensa dragostea materna de care pruncul tau a fost privat. Nici macar prezenta continua a tatalui, sau macar din cand in cand, nu poate fi echivalata cu nevoia puiului de om de a fi alaturi de mama lui.

Prin urmare, principalul factor „declansator” al echilibrului sau dezechilibrului emotional al adultului de astazi, esti tu, mamico…Daca ai procedat sau nu bine in relatia cu puiul de om, nu se vede in primele zile de viata, nici in primele luni, uneori nici macar in primii ani, rezultatul muncii tale se va vedea peste ani si ani, cand puiul de om va deveni un adolescent iar, ulterior, un om mare. Nu te grabi sa iti judeci pruncul retras atunci cand te grabesti sa revii in viata lui ca si cum nimic nu s-a intamplat…si nici tu, copile, nu te grabi sa iti condamni mama din cauza ca te-a abandonat pentru ca, mai apoi, sa revina! Dimpotriva, ia totul ca pe o lectie! Un copil are nevoie de dragostea mamei, de dragostea tatalui si de iubirea celor doi! Sunt cele trei elemente esentiale, fara de care, el, poate ajunge, mai tarziu, un adult defect si dezechilibrat emotional. Desigur,  aceste dezechilibre raman ca niste cicatrici in suflet dar, cu rabdare si multa munca, se corecteaza sau, cel putin, se tin in frau si raman, in timp, doar niste ..urme de pasi…

Iar data viitoare cand te gandesti ca esti al nimanui, tu, copile, ridica privirea Sus si adu-ti aminte ca nu ai fost niciodata singur! Iar daca s-a intamplat asa, a fost pentru ca tu sa inveti sa devii puternic, sa reusesti sa iti cladesti singur un viitor si tu, la randul tau, sa oferi unui pui de om dragostea si intelegerea care ti-au lipsit tie! Iar tu, mamico, intelege ca trecutul nu il putem schimba, dar prezentul si viitorul stau in mainile noastre (atat cat tine de noi).

Si chiar daca nu am abordat niciodata pe blog acest subiect, o sa spun acum, tare si raspicat:  Ti-am iertat absenta, mamico, si am inteles, din toate, ca puiul de om are nevoie de mine, mai presus de orice! Va doresc viata lunga, iubitii mei parinti, si va asigur de toata dragostea mea!

<<Fii bun cu tine, copile! Lupta pentru ceea ce iti doresti si fa in asa fel incat visele tale sa devina realitate! Nici nu stii cat esti de puternic!>>

Am revenit – Nothing else matters

Salutare blog!

Stiu, nu ma mai recunosti, pare ca nu mi-ai auzit vocea, ca nu mi-ai vazut ochii dar sunt tot eu, acelasi om care, acum aproape sapte ani, asternea aici ultima bucata de suflet. Am sosit sa iti redau zambetul cu franturi de poveste si sa iti spun ca…. sunt tot eu si … sunt ok.

Am revenit sa te asigur ca anii nu au trecut degeaba si ca, ma gasesc acum cu un pui de om langa mine – o printesa de 7 luni, cu ochii verzi si cu un zambet care ar putea sa vindece o lume intreaga de tot ce inseamna ura si suparare.

Despre mine pot sa iti spun doar ca am devenit mai puternica, ca am iertat greselile lui si ca am trecut peste razvratirile mele… iar astazi, ne gasim aici, impreuna, alaturi de puiul de om. Este o experienta care bate absolut tot ce am trait anterior, pe care oricat de mult as incerca sa o redau prin cuvinte, sunt convinsa ca as putea sa omit foarte mult din trairile pe care mi le aduce. 🙂

Iar despre tine blog, pot sa spun ca mi-a fost dor, am pierdut parola, am pierdut tot dar nimic nu mi-a stat in cale sa te regasesc. Te voi cauta in fiecare dimineata, la cafea, sa mai povestim una, alta, de data aceasta fara tigara (au trecut ani de cand am renuntat la acest obicei).

Pe curand!